Simt in mine o ura imensa, ingrozitoare. E in mine, in fiinta mea si ma macina necontenit.
As spune ca e doar un sentiment, insa.. daca inchid ochii si ma concentrez asupra ei, devine ceva material, vizibil tuturor. E ca un val intunecat si mare, mare.. indeajuns de mare incat sa distruga sub greutatea sa toate scolile de pe pamant.
Da, chiar il vad. Mai intai pluteste lin deasupra scolii cladirii de tortura si indobitocire ca un nor. Apoi se lasa in jos incet-incet, cu aripile-i negre fluturand pana cand ajunge pe acoperis..
Si atunci incepe dezastrul!! In ciuda faptului ca are infatisarea unui cearsaf fin de matase, greuatea sa e coplesitoare si are puterea sa sfarame intreaga constructie din temelii. Peretii se indoaie ca niste hartii si se prabusesc la pamant. Geamurile se sparg in mii de bucatele si gem cu sunete haotice. Usile explodeaza impinse de o forta coplesitoare. Totul se darama rapid si singurele care raman sunt doar urmele a ceea ce a fost odata si rasetele mele de extaz.
Sa ne intelegem: scolile sunt complet goale si nimeni nu este ranit..fizic.
Si asta datorita faptului ca ura mea nu este izvorata din rautate, ci din deznadejde, scarba, rusine si teama.
Teama de examenul care imi va dicta viitorul. Teama ca toate visele mele se pot sfarama intocmai ca peretii scolii. Rusine de toate lucrurile pe care le-am facut in acest loc blestemat. Scarba de colegii si profesorii mei. Deznadejde cu privire la viata mea.


Nu stiu cand se va stinge acest sentiment, insa m-am saturat sa-mi distruga fericirea, visele, dorintele si chiar zambetul!!


             Sper ca, dupa ce dau examenul, sa fiu iar eu. Sper.

                                                                     Daca NU te cunosc, de ce inca ma gandesc la tine??